TÃCEM DIN GURÃ
de Radu Gyr
Din tot, ne-a mai rãmas aieve,
acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecati în piatrã durã
cu pumnii strânsi, tãcem din gurã.
Tãcem, parc’am tãcea de veacuri
ca niste funduri vechi de lacuri.
Si ferecat în bezna surã,
de mii de ani, tãcem din gurã.
Ei: ziduri, lanturi, temnicerii,
noi, numai cremenea tãcerii.
Ei, biciuri cu bãtãi si urã,
noi, urias înghet pe gurã.
Deasupra vremii si genunii,
tãcem ca spinii si tãciunii.
Tãcem ca lama de custurã,
tãcem mereu, tãcem din gurã.
Ne linge frigul pe ciolane,
ei, foame, cuie si ciocane
si orice zi e-o muscaturã.
Scrâsnind din dinti, tãcem din gurã.
Tãcem ca lacãtul pe use,
tãcem ca focul sub cenuse,
tãcem… dar noaptea sub celule,
vuiesc torente nesãtule.
Un zgomot bubuie departe,
se darmã parcã ziduri sparte
si parcã lanturi cad în zgurã.
Noi asteptãm, tãcem din gurã.
(Inchisoarea Aiud)
Astfel, sufletul nostru, rămas legat de o altă lume, rătăceşte azi într-o viaţă care nu e a noastră. Faţă de lumea de acum noi ne simţim străini, în ea nu ne găsim un alt rost decât acela de a o curma spre a învia vremurile de demult şi a le spori frumuseţea tăria şi dreapta rânduială românească.
S-ar părea astfel că eu şi camarazii mei suntem un fel de ciudate făpturi cu două vieţi, un fel de strigoi ridicaţi dintr-o lume apusă spre a purta duhul spaimei de azi. Chiar aşa suntem. Suflete dezrădăcinate care, purtându-şi neodihna peste o viaţă dărâmată, nu vor avea pace nici în mormânt până când nu vor ridica din nou ceea ce alţii au pângărit, au risipit şi au pus sub blestem.
Oamenii veacului de astăzi să-şi oprească o clipă huzurul şi nepăsarea şi să asculte ciudatele zgomote care frământă adâncurile neînţelese şi chiuie cu vânturile nopţii. Şi să ştie: se apropie stăpânirea strigoilor, cumplită!
(Ion Moţa - Autobiografie, martie 1936)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu